Cum e să străbați la pas, 700 de kilometri, pe dealurile și drumurile țării, prin sate, prin comunități, ca să descoperi România, prin Via Transilvanica? Cum e să pornești într-o călătorie inițiatică singur, dar cu mult drag de țară, cu multă curiozitate și cu determinarea că la final vei fi cu siguranță mai bogat în experiențe, întâlniri, povești? Asta am vrut să aflăm…și am aflat 🙂 De la Anca Iosif, reporter de mediu. A lucrat mai bine de 4 ani la revista DOR și de aproape 2 ani pune tot ce știe și află interesant pe subiect în newsletter-ul ei, Re:Mediu. În iulie 2021 și-a luat o lună și a pornit pe Via Transilvanica. Un drum absolut transformator, am zice.

Hai să vedeți ce-a ieșit 🙂

Ce e ideea, pentru tine? Cum te pune ea în acțiune, zi de zi?

O idee bună vine natural, de cele mai multe ori – și nu neapărat când o cauți și ai nevoie de ea, din păcate, dar poate la momentul potrivit. Aș spune că acțiunea generează idei. O plimbare, o cărare prin pădure, o situație în care ești scos din zona de confort, dar în general un „afară” în care creierul se oxigenează e un bun catalizator de idei, sau loc de rumegat idei care deja locuiesc în mintea mea.

De unde-a pornit gândul de a face Via Transilvanica? Ce plan aveai înainte de a porni la drum?

Gândul pentru Via a pornit dintr-o nevoie de a petrece mai mult timp în natură. Ajunsesem să fac multe ture de o zi la munte, mai mult stat în trafic pe Valea Prahovei decât bucurat de natură și ajungeam acasă de multe ori obosită sau frustrată, nu încărcată de verde, cum ar fi fost intenția. Așa că a porni la drum într-o călătorie de o lună, cu treceri prin păduri zilnic, suna minunat pentru mine. Planul cel mai important ăsta era: să fiu la picior mai mult timp, în cultura de „Camino” atât de cunoscută, dar cu mai multă sălbăticie la mijloc.

Ai simțit că Via Transilvanica va fi o idee câștigătoare pentru tine, pentru sinele tău?

Cred că abia la întoarcere am început să procesez multe dintre gândurile astea de profunzime. Pe drum m-am bucurat că, tocmai, am scăpat de presiunea unor griji de profunzime din seria „sensul vieții” sau „unde te vezi în 10 ani”. Totul a fost despre instinctele primare și viața a fost cea mai simplă, pe Via, sincer, cred că asta am iubit cel mai mult. În fiecare zi era despre a trece cu bine de traseu, despre a-ți regla respirația și rucsacul bine pe spate, despre a mânca, a bea, a fluiera, a transpira, despre a fi în siguranță – dacă ne referim la câini de stână, urși etc; despre a trece cu bine prin ploi și nămol sau prin arșiță. Era despre a naviga cum trebuie potecile acolo unde puteai pierde marcajul și tot așa. Era despre a avea grijă la următorul pas. Te îngrădește foarte bine în propriul tău corp o experiență de genul și cred că abia la final, și chiar la 1-2 ani o poți procesa cum se cuvine.

Dar „câștigătoare” cu siguranță a fost, m-am întors mai curajoasă că dacă m-am descurcat pe drumul ăsta, „pot face orice-mi propun” – important e să-mi doresc eu acel „orice”, nu să fac pentru că asta ar fi așteptarea cuiva de la mine.

”Am mers 700 de kilometri din Via Transilvanica prin ruralul românesc ca să-mi descopăr curajul de a merge în ritmul meu” - spuneai în interviul pentru DOR, imediat după Via Transilvania. Care e ritmul tău, Anca? E vreo diferență între ritmul de dinainte de a face traseul și cel de după?

Ritmul diferă în funcție de grup, de dificultatea unui traseu, de lungime, de vreme, de foarte multe lucruri. Important e să fii capabil să te adaptezi, să îți păstrezi calmul, să ai în vedere o grijă colectivă, ne uităm unii după alții când suntem împreună pe un traseu, nu lăsăm pe nimeni în urmă și tot așa. De cele mai multe ori am făcut parte din grupuri mai mici sau mai mari cu ritmuri rapide, așa că m-am adaptat, a devenit și ritmul meu – unul rapid, cu pauze scurte. Dar și pentru că am fost singură, am putut umbla, într-adevăr în ritmul meu. Cu opriri în pajiști de iarbă sub soare când am simțit, cât am simțit, cu lungit prin sate la vorbă cu localnicii când s-au legat conversațiile, cu plecat mai târziu la drum când nu am vrut sau putut să mă trezesc la prima oră (nu sunt  matinală de fel). M-am mulat doar după semnele corpului și-ale drumului și am descoperit doar că aș vrea să experimentez mai mult natura în stilul ăsta – în ture mai lungi, nu pe grabă.

Ai descris Via ca pe un ”Bacalaureat al aventurilor” prin care trebuia să treci. A fost așa?

Cred că a fost, da, pentru că a fost prima oară în care mi-am propus să mă trezesc peste 30 de zile la rând cu rucsacul în spate, simplificând totul. Trecusem prin tot felul de aventuri disparate în peste 15 ani de mers prin munți – de la furtuni, viscole de creastă, whiteout, mers noaptea, dormit în refugii, cort, stâne, cățărări, rapeluri și multe altele. Și pare că toate „antrenamentele” astea mi-au creat anduranța pentru un traseu pe care l-am subestimat.

Față de alte locuri prin care am umblat, Via nu are un teren complicat – dealuri, păduri, sate; nu trece pe la altitudine. Aș fi zis „eh, simplu”. Doar că sunt alte incertitudini care complică totul – stâne și câini, perioadele cu ploi, oboseala care intervine după ce ești pe drum de două săptămâni. Testul devine să poți trece de toceala asta. Să vezi dacă mai poți s-o iei de la capăt încă o zi, dacă corpul mai duce. Și trebuie să-l asculți, să-i dai și pauze, că mai ai nevoie de el și acasă. (dar după Bacalureat am în minte și alte experiențe cu potențial de Licențe, haha)

Care sunt cele mai frumoase idei despre tine și despre ruralul românesc cu care-ai rămas după această experiență?

 Despre mine – mi-am confirmat că-mi va plăcea, la un moment dat (și potrivit) viața într-un sat, mai simplă (pentru mine, venind din București), cu magazine și cârciumi cu câteva opțiuni, unde ne salutăm între noi. Unde poate mănânci ce culegi și ai câini și pisici în curte. Dar am învățat și că sunt, momentan, mai dependentă de urban decât credeam. Adică prețuiesc simplitatea sătească și naturală tocmai pentru că locuiesc într-un haos betonat, între clădiri mari și fade, un ritm la care nu sunt pregătită să renunț astăzi, pentru că e ce cunosc și pentru că vine cu alte beneficii sociale.

Despre rural – frumosul stă în bunătatea oamenilor, care deși sunt apăsați și cocoșați de cosit și alte munci, își fac timp să-ți dea un pahar cu apă și să te întrebe de sănătate, să te ajute cu ce ai nevoie.

Cine ești tu, astăzi, Anca?

Cred că rămân aceeași Anca idealistă, haotică, și visătoare, și încerc o misiune grea adesea – să nu mă mai concentrez pe ieri sau pe mâine, ci pe azi, căci e singurul moment care contează.