Claudia Chiru este profesor pentru învățământul primar într-o școală de stat din București și fondatoarea SAGA Kid, un concept educațional construit dintr-o nevoie reală: aceea de a aduce sens în învățare. Între experiența de la catedră și rolul de mamă, a creat un spațiu în care copilul nu este grăbit să țină pasul, ci ghidat să înțeleagă. Astăzi, SAGA este mai mult decât un afterschool, este un ecosistem educațional în care învățarea devine un proces autentic.
„SAGA nu s-a născut dintr-o idee de business”
Ai fondat SAGA Kid pentru a oferi copiilor un mediu educațional diferit. Cum a luat naștere această idee și ce experiențe te-au convins că educația poate fi abordată altfel?
SAGA Kid nu s-a născut dintr-o idee de business, ci dintr-o neliniște profesională pe care nu am mai putut să o ignor. În fiecare zi la catedră vedeam copii care rezolvau corect în clasă, dar care apoi acasă se pierdeau și, în același timp, nu înțelegeau în profunzime. Între ceea ce știam din pedagogie despre cum învață copilul, ceea ce se întâmpla concret în clasă și ceea ce trăiește acasă… există o ruptură.
În paralel trăiam aceeași tensiune dintr-un alt loc, mult mai personal. Ca mamă, îmi doream pentru copilul meu un spațiu în care să fie văzut, înțeles, ghidat cu sens, nu doar supravegheat sau împins să bifeze sarcini. Nu găseam acel loc. Și atunci am înțeles că, uneori, ceea ce cauți trebuie construit.
Pentru elevii mei am început să schimb ritmul, să întârzii răspunsul, să pun întrebarea potrivită, să aduc obiectul concret în locul abstractului și în acele momente am văzut cum gândirea se aprinde. Nu brusc, ci ca un proces care se organizează din interior.
Apoi, firesc, natural, SAGA Kid a apărut exact din această dublă perspectivă: profesorul care știe și mama care simte. Din decizia de a construi un spațiu în care copilul nu este pus să țină pasul cu informația, ci este lăsat să își construiască sensul. Pentru mine educația nu este livrare de conținut, este arhitectură cognitivă și emoție, când am înțeles asta, nu am mai putut lucra altfel.
O zi la SAGA: învățarea ca experiență personală
SAGA School pune accent pe autonomie și învățare prin experiență. Cum se reflectă acest lucru într-o zi obișnuită pentru copii?
Într-o zi obișnuită la SAGA nu începi cu „ce avem de predat”, ci cu „ce avem de înțeles din ceea ce copilul a primit deja la școală”. Diferența schimbă complet poziția copilului în învățare. La SAGA nu facem predare. Copiii își fac temele, dar felul în care se întâmplă acest lucru transformă complet experiența. Tema nu mai este o sarcină de bifat, devine un instrument de lucru, un prilej de a vedea dacă noțiunea a fost înțeleasă, unde apare blocajul, cum gândește copilul în fața unei cerințe. Eu nu vin cu explicația înaintea copilului, creez contextul în care el încearcă, formulează, greșește, revine și intervin acolo unde este nevoie, nu pentru a da răspunsul, ci pentru a susține procesul de gândire, pentru a ghida fin. Autonomia nu se declară, se construiește exact în aceste momente, în felul în care copilul începe să capete încredere că poate, că înțelege, că duce singur mai departe.
O zi la SAGA nu este o prelungire a școlii, este un spațiu în care copilul își întâlnește cu adevărat propria învățare.
De la afterschool la ecosistem educațional
SAGA Kid a crescut de la un afterschool la un concept cu francize, iar apoi a apărut și SAGA Cafe. Cum s-a dezvoltat proiectul în timp și cum se leagă aceste componente într-un hub educațional unitar?
SAGA nu a crescut prin ambiția de a deveni mare, ci prin nevoia de a rămâne coerentă. Fiecare etapă a apărut atunci când realitatea din teren a cerut mai mult decât aveam deja construit. Afterschool-ul a fost începutul, un spațiu în care copiii își făceau temele cu sens, în care părintele începea să vadă adevărul despre nivelul real al copilului, apoi au apărut cererile din alte zone. Nu pentru un loc, ci pentru un mod de lucru. Așa au apărut francizele, nu ca extindere, ci ca replicare a unei filozofii.
SAGA Cafe a venit firesc, din aceeași logică. Copiii petrec multe ore în acest spațiu, calitatea mediului nu înseamnă doar pedagogie, înseamnă și hrană, ritm, stare, părinții vor să mă vadă, să vorbească atât cu mine, cât și cu profesorii. Cafe-ul nu este un „adaos”, este parte din același ecosistem în care copilul crește, iar adultul rămâne aproape. Eu nu am construit puncte de lucru, am construit un sistem viu, un loc în care educația nu este fragmentată, ci trăită coerent, de la temă până la comunitate.
Antreprenoriatul ca responsabilitate
Suntem în Luna Femeii și vorbim despre parcursuri care inspiră. Cum a fost pentru tine să construiești acest proiect ca femeie antreprenor și ce te-a motivat să mergi mai departe?
Nu mi-am așezat niciodată drumul sub eticheta de „femeie antreprenor”. Mi-am spus doar că există ceva de construit și că nu pot rămâne în afara acestui proces. Am avut ambiții profesionale clare încă de la început. Nu de a face mult, ci de a face bine, de a ajunge la cea mai bună versiune a mea în meseria mea. Excelența, pentru mine, nu a fost un obiectiv declarat, ci un standard interior care m-a însoțit în fiecare decizie, în fiecare ajustare, în fiecare zi în care am ales să mai rafinez puțin ceea ce fac.
Au existat momente în care ritmul a fost greu de dus, zile în care responsabilitatea s-a simțit mai mare decât resursele, dar a existat un tip de claritate care nu m-a lăsat să mă opresc. Când știu de ce fac ceva, găsesc cum.
Motivația mea nu a fost performanța în sine, ci responsabilitatea față de copii, față de părinți, față de echipa pe care o construiesc. În educație nu creez doar servicii, creez consecințe pe termen lung.
Cred că forța mea nu stă în cât pot duce, ci în cât de limpede văd ceea ce am de dus mai departe. În această claritate cresc și acolo îmi așez fiecare pas.
Forța feminină care construiește
Există o femeie pe care o admiri și care te-a inspirat în parcursul tău? De ce?
Nu am avut un singur model, nu m-am uitat niciodată către o figură unică, ci către un fir invizibil care leagă femeile care construiesc, fiecare în contextul ei, cu aceeași forță interioară.
Mamaia mea este primul reper. Învățătoare într-un sat în care școala nu era doar un loc, era o promisiune dusă zilnic mai departe. De la ea am învățat că educația nu stă în resurse, ci în prezență, în consecvență, în felul în care te așezi în fața copilului. Mama mea este însă fundamentul, ea este momentul 0, ea a fost și este cea care a crezut/crede în mine înainte ca lucrurile să prindă formă. De la ea am învățat ce înseamnă să fiu femeie cu adevărat: să fiu puternică fără să devin rigidă, să rămân caldă fără să mă pierd, să fiu feminină și gingașă, să merg mai departe chiar și atunci când nu am toate răspunsurile.
O admir profund pe Maria Montessori. Rigoarea cu care a înțeles copilul și curajul de a construi un sistem diferit într-o lume rigidă spun mult despre ce înseamnă viziune dusă până la capăt. La fel, Coco Chanel mă inspiră prin felul în care a redefinit libertatea femeii, prin simplitate, claritate și asumare. Două domenii diferite, aceeași forță de a schimba reguli.
În mod firesc, fără să caut și fără să planific, a apărut în viața mea și Mădălina Rădulescu. A devenit, în timp, un reper de finețe antreprenorială. De la ea am învățat că eleganța nu este un detaliu de suprafață, ci un mod de a gândi și de a construi. Inteligența aplicată cu măsură și tenacitatea dusă cu discreție creează un tip de forță care nu se impune, dar se simte. Mădălina este coach, dar coach adevărat, coach rar, o găsiți pe LinkedIn.
Mă atrage în general forța femeilor în forma ei reală. O forță care nu este rigidă, ci flexibilă, care știe să fie fermă și, în același timp, adaptabilă. Femeia duce simultan mai multe planuri, gândește, simte, organizează, susține, construiește. Multidisciplinaritatea aceasta nu este un efort, este o formă de inteligență aplicată în viața de zi cu zi.
În această combinație de claritate, adaptabilitate și forță mă regăsesc cel mai mult. Acolo simt că se construiesc lucrurile care rămân.
