Cristiana Todiresei, jurnalistă culturală și autoarea romanului „De ce urâm bărbații”, apărut în 2026 la Editura Hyperliteratura, scrie despre experiențele femeilor, despre violență și despre realitățile despre care se vorbește prea puțin. Prin intermediul personajului Sara, romanul explorează felul în care frica, furia și experiențele repetate pot duce la ură, dar și posibilitatea de a înțelege și de a depăși aceste emoții.

Cartea aduce în discuție teme precum feminismul, misandria, misoginia, violența domestică și egalitatea de gen. Titlul provocator al romanului deschide o conversație despre relația dintre experiențele individuale și problemele structurale cu care se confruntă femeile.

Am vorbit cu Cristiana Todiresei despre sursa de inspirație a romanului „De ce urâm bărbații”, despre personajul Sara, despre feminism și despre experiențele reale care au stat la baza poveștii.

De la un caz de femicid la romanul „De ce urâm bărbații”

Cartea aceasta nu pare să fi pornit doar dintr-o idee literară, ci dintr-o emoție foarte puternică. Ce te-a făcut să spui: „Trebuie să scriu cartea asta”? Și, dincolo de personajul Sara, cât din experiențele ei vine din lucruri pe care le-ai trăit sau le-ai văzut în jurul tău?

Am început să scriu „De ce urâm bărbații” după ce am văzut documentarul Recorder despre cazul Gânj, după ce am ascultat povestea fetei care nu a fost crezută, după ce am văzut cum individul intră, cu un topor, la ea în curte, după ce am auzit urletul ei și apoi a urmat liniștea.

Am plâns atunci. Era al nu știu câtelea caz de femicid. Eram furioasă și, într-o seară, vorbind cu partenerul meu, Andrei Ruse, i-am spus că aș scrie o carte cu titlul „De ce urâm bărbații”, ca un răspuns, la o distanță mare de timp, la „De ce iubim femeile” a lui Mircea Cărtărescu, care se vrea un elogiu, dar are o voce destul de misogină.

Sara, personajul principal din carte, este un soi de alter ego. Din păcate, mare parte din experiența Sarei a fost și a mea.

De ce a ales Cristiana Todiresei titlul „De ce urâm bărbații”?

„De ce urâm bărbații” este un titlu care te face aproape instant să iei o poziție: te revoltă, te intrigă sau te face să vrei să afli mai mult. Cum ai ajuns la el și cât de conștientă ai fost că va stârni reacții?

Știam că va deranja și, cumva, asta a fost și ideea. Bineînțeles, deși este un titlu extrem, nu este despre ura față de bărbați. Am un partener de aproape opt ani, am un tată extraordinar, căruia i-am și dedicat romanul, prima persoană care m-a învățat cum să fie un bărbat bun, am și un frate, care urmează să aibă o fiică. Deci sunt înconjurată de bărbați minunați.

Am ales acest titlu pentru că Sara, în urma experiențelor, devine misandră. Și merge la terapie ca să se vindece. Și, în al doilea rând, pentru că o carte este un produs și trebuie să vândă. Iar titlul și coperta sunt esențiale.

Mi se pare amuzant că doar misoginii și femeile care suferă de misoginism internalizat au fost deranjați de titlu.

Misandria ca mecanism de apărare: ce spune romanul despre ură și traumă?

În carte, ura pare să fie mai degrabă vârful unui aisberg: în spatele ei sunt frica, nesiguranța, furia, experiențele repetate și sentimentul că trebuie să fii mereu în alertă. Crezi că, uneori, ceea ce numim „ură” este, de fapt, o formă de apărare?

Cred că frica, nesiguranța, furia etc., când nu sunt gestionate corect, se pot transforma în ură. Iar asta nu este neapărat sănătos.

Spre deosebire de misoginism, care s-a născut doar din ură, misandria, disprețul femeilor față de bărbați, s-a născut în urma unor sute de ani de represiune. Deci, da, putem spune că este un soi de scut.

Pauline Harmange, autoarea „Eu urăsc bărbații”, o carte feministă care aproape că a fost interzisă în Franța, explică destul de bine ce este misandria. Misoginismul a dus și duce la lucruri oribile: violuri, violență domestică, femicid etc. Misandria, deși nu este sănătoasă, este departe de a face asta.

Cristiana Todiresei despre feminism și egalitatea de gen în România

Feminismul a devenit un cuvânt pe care îl folosim foarte des, dar pe care oamenii îl înțeleg foarte diferit. Pentru tine, ce înseamnă astăzi să fii feministă? Și cât de important este să vorbim despre feminism nu doar ca despre o luptă a femeilor, ci și ca despre o discuție despre educație, limite, relații și felul în care ne raportăm unii la ceilalți?

Feminismul a însemnat și înseamnă doar egalitate în drepturi cu bărbații. Și, încă de la început, feminismul a deranjat pentru că societatea era profund misogină și patriarhală.

Femeile, în zilele noastre, la nivel mondial, își pierd din drepturi. Ele se câștigă greu și se pierd mult prea ușor. Iar România, deși este o țară europeană, are mari probleme când vine vorba de egalitatea de gen.

De exemplu, deși este legal, avortul nu se practică în peste 80% dintre spitalele de stat și chiar în lanțuri private. Eu, ca să obțin operația de histerectomie pentru adenomioză, a trebuit să trec printr-un calvar. Am fost refuzată și amânată de N medici de la privat pentru că sunt tânără și n-am copii, a trebuit să duc adeverință de la psihiatru și psiholog, m-au băgat la menopauză indusă, la 27 de ani, ca să testeze dacă chiar sufăr de adenomioză și endometrioză.

Noroc că am descoperit-o pe Sabrina Florea, care m-a ajutat real. Și pe care o recomand cu toată căldura.

Mai mult, România are mari probleme și când vine vorba de violența domestică, mamele minore, salarizarea - femeile sunt plătite cu aproximativ 20% mai puțin față de bărbați, deși au aceeași experiență și aceleași studii  și lista nu se oprește aici.

Feminismul a dus la evoluția societății. Și încă avem nevoie de el ca de oxigen.

Ce ar trebui să înțeleagă bărbații din romanul „De ce urâm bărbații”?

Dacă un bărbat ar termina cartea și te-ar întreba: „Bine, și eu ce ar trebui să fac cu tot ce am citit aici?”, ce i-ai răspunde? Și, mai mult decât atât, cu ce ți-ai dori să rămână oamenii după lectură?

Să conștientizeze că situațiile prin care a trecut Sara nu sunt excepții, ci o regulă. Bărbații care au citit și vor citi cartea au deja o cu totul altă deschidere, deci pot vorbi cu apropiații, pot ajuta la conștientizare.

Și mi-ar plăcea ca femeile să rămână cu ideea că nu sunt singure. Toate am trecut printr-o situație similară și, împreună, putem fi mai puternice.