Etichetă: The Idea

Categorii
Artă Front Storytelling

„Toată conexiunea pe care am format-o cu natura încă de mic copil cred că stă la baza a tot ceea ce fac și a ceea ce sunt în prezent” – Daia-Diana Grigore, ilustrator și graphic designer

Daia Grigore nu se plictisește niciodată – este primul gând pe care-l afli de pe site-ul acestei tinere de 26 de ani, ilustrator și graphic designer, la secțiunea ”Despre mine”. Și chiar așa și pare să fie, când începi să dai scroll pe homepage și click-click prin categoriile din site 🙂 O înconjoară culorile tari, abundă în creativitate, e o fire curioasă, asumată, modestă și plină de viață.

I-am descoperit munca în 2021, la festivalul DIPLOMA, acolo unde a fost prezentă cu cartea ei, Frica nu are păr – o carte cu rol inversat – scrisă de copii, adresată adulților. Genială mi s-a părut ideea din spate și cu siguranță astfel de inițiative merită povestite, încurajate – duse-n lume 🙂 Despre Daia și despre lumea ei, despre Frica nu are păr și atelierul ei, într-un interviu super relaxat, marca The Idea. Enjoy 🙂

 

Cine este Daia-Diana Grigore și cum se identifică ea în spațiul Bucureștiului și în cel al creativității și al culorilor?

Sunt artist vizual și designer grafic. Dețin un magazin online, DAIA Shop, cu produse gândite și ilustrate de mine. Lucrările mele se deosebesc prin temele abordate, prin formele fluide și prin culorile vii.

 

De unde ești și cât de mult și-a pus amprenta acest loc pe ideile pe care le ai azi, ca ilustrator? Te inspiră copilăria, adolescența în ceea ce creezi azi?

Sunt din orașul Buzău. Deși am crescut la bloc, părinții mei mă mai duceau pe timp de vară la bunici, într-un sat izolat lângă pădure. În adolescență ne-am mutat la casă, iar mama a transformat grădina într-un mic paradis verde și plin cu flori. Am și locuit câteva luni la mare, iar toată conexiunea asta pe care am format-o cu natura încă de mic copil cred că stă la baza a tot ceea ce fac și a ceea ce sunt în prezent.

Care-a fost cea mai mare provocare pentru tine ca ilustrator și graphic designer, care ți-a spus creativitatea la încercare?

Cea mai mare provocare pentru mine a fost (și încă este, uneori) să îmbin mai multe lucruri care îmi plac. Să reușesc să le împletesc astfel încât să aibă sens pentru mine și, în același timp, să nu mă împrăștii în prea multe direcții simultan. Îmi doresc să fac multe, să spun multe prin lucrările mele, să creez constant lucruri noi care să mă mulțumească. Însă, pe lângă faptul că sunt destul de exigentă cu mine, mi-a fost greu să accept faptul că partea mea creativă nu prea reacționează bine atunci când vreau să o controlez. Aici devine un pic dificil, pentru că trebuie să îi ofer spațiu și liniște pentru ca ea să existe și nu mereu îmi permit să fac asta din punct de vedere al timpului.

 

Care e povestea din spatele cărții Frica nu are păr? Am apucat s-o răsfoiesc la festivalul DIPLOMA, în 2021, proiect al Fundației The Institute, și m-a fascinat!

Mulțumesc, mă bucur să aflu că ți-a plăcut! Frica nu are păr este cel mai drag proiect al meu.

Este o carte cu rol inversat, scrisă de copii și adresată adulților. Am rugat mai mulți copii să își imagineze fricile lor sub formă de personaje și să îmi povestească în scris despre ele. Am ilustrat compunerile lor dând formă fricilor-personaje și am inclus 6 exerciții realizate de psihoterapeutul Oana Șerbu, utile pentru gestionarea senzațiilor de teamă.

Povestea din spate e destul de simplă: sunt o persoană anxioasă. Lucrez de mulți ani în terapie cu propriile frici. Am observat cum aproape toate mă întorc spre copilărie, așa că mi-am dorit să explorez asta. Să aflu mai multe despre mine și despre cum ne raportăm la temerile noastre când suntem mici pentru a le înțelege mai bine acum, când suntem mari. Iar ceea ce am aflat este cu totul fascinant. ♡ Vă invit să vedeți mai multe despre proiect pe fricanuarepar.ro sau pe IG: @fricanuarepar.

 

Cum ai ales Random Space ca loc pentru atelierul tău? (o să specific, pentru cei care nu știu, că Random Space e un bar în aer liber și spațiu de coworking foarte simpatic, pe Str. Popa Petre 21). Sunt convinsă că nu e întâmplătoare alegerea. E deschis pentru oricine atelierul, se pot vedea acolo ilustrațiile tale, te vedem la lucru? 🙂

Random Space m-a ales pe mine. Inițial, m-au contactat pentru a le crea identitatea vizuală pentru barul și spațiul lor, ceea ce am și făcut. Colaborarea a mers atât de bine și lucrurile s-au legat așa frumos între noi, încât am rămas aproape. Foarte aproape, am putea spune, ținând cont că acum fac parte și eu din curtea lor cu un mic atelier-showroom.

Atelierul se află în curtea din spate și e plin de plante la intrare pe care le-am primit în ziua deschiderii (1 iunie). E pictat mov de către prietena mea, Olga, e plin de produse colorate și miroase a bețișoare parfumate. Pe geam văd frunze și muralul pictat de mine. Când nu e deschis barul, se aud doar păsări. De aici lucrez zi de zi, împachetez comenzile primite, le livrez, schițez noi idei și mă bucur de fiecare vizită pe care o primesc. Oricine vrea să mă viziteze trebuie doar să îmi dea un mesaj pentru fi siguri că ne sincronizăm, întrucât nu am un program fix. Vă aștept pe aici! 🙂

 

Și dacă tot am amintit de Random Space, și am aruncat mingea la fileu, spune-mi despre muralul semnat de tine aici – ce ai vrut să transmiți prin el?

Ilustrația pictată pe perete la Random Space se cheamă „Melting time with you” și este despre acele momente cu adevărat speciale când te conectezi cu cineva foarte drag, iar timpul parcă se oprește. Se topește ca o miere care curge lent și te lasă cald pe interior. ♡

Ce alte pasiuni ai, Daia?

Sunt pasionată de viața marină, de snorkeling, de free-diving și de subiecte ce țin de sustenabilitate: reducerea deșeurilor, conservarea resurselor, reducerea emisiilor responsabile de încălzirea globală.

 

Citisem despre tine că îți găsești inspirația, printre altele, în întâmplările haotice de zi cu zi. Povestește-mi despre una care-ți vine-n minte acum și care a dus către o idee de succes – pentru un client, pentru ilustrațiile tale etc.

Am vărsat într-o zi ketchup pe masă și s-a creat o formă interesantă care mi-a dat de gândit. Aveam în acel moment un proiect de branding pentru The Evolutionary Road, care își doreau un logo cât mai organic, versatil și necontrolat. Atunci mi-a venit ideea de a mă ajuta de acest ketchup neastâmpărat și să îl las pe el să-și facă de cap pe hârtie. A ieșit așa.

 

O idee este genială dacă…?

Dacă subliniază ceva ce nu a mai fost subliniat înainte în același fel. Poate fi ceva mic, ceva greu de observat, dar care ajunge să fie pus într-o lumină diferită și ne ajută să-l vedem cum nu l-a mai văzut nimeni până atunci.

 

The Idea: La ce lucrezi acum?

La bunăstarea mea psihică, haha. Mă recuperez după un burnout. Am câteva proiecte frumoase în paralel pe care vi le voi arăta în curând, însă principalul proiect în perioada asta sunt eu însămi, oricât de clișeic ar suna. Am câteva foldere de organizat, mailuri de arhivat și alarme de snooze-uit pentru ca mai apoi să-mi las creativitatea să-și facă treaba cum știe ea mai bine. 🙂

 

Categorii
Ecologie Front Storytelling

”M-am întors mai curajoasă că dacă m-am descurcat pe Via Transilvanica, „pot face orice-mi propun” – Anca Iosif, reporter de mediu

Cum e să străbați la pas, 700 de kilometri, pe dealurile și drumurile țării, prin sate, prin comunități, ca să descoperi România, prin Via Transilvanica? Cum e să pornești într-o călătorie inițiatică singur, dar cu mult drag de țară, cu multă curiozitate și cu determinarea că la final vei fi cu siguranță mai bogat în experiențe, întâlniri, povești? Asta am vrut să aflăm…și am aflat 🙂 De la Anca Iosif, reporter de mediu. A lucrat mai bine de 4 ani la revista DOR și de aproape 2 ani pune tot ce știe și află interesant pe subiect în newsletter-ul ei, Re:Mediu. În iulie 2021 și-a luat o lună și a pornit pe Via Transilvanica. Un drum absolut transformator, am zice.

Hai să vedeți ce-a ieșit 🙂

Ce e ideea, pentru tine? Cum te pune ea în acțiune, zi de zi?

O idee bună vine natural, de cele mai multe ori – și nu neapărat când o cauți și ai nevoie de ea, din păcate, dar poate la momentul potrivit. Aș spune că acțiunea generează idei. O plimbare, o cărare prin pădure, o situație în care ești scos din zona de confort, dar în general un „afară” în care creierul se oxigenează e un bun catalizator de idei, sau loc de rumegat idei care deja locuiesc în mintea mea.

De unde-a pornit gândul de a face Via Transilvanica? Ce plan aveai înainte de a porni la drum?

Gândul pentru Via a pornit dintr-o nevoie de a petrece mai mult timp în natură. Ajunsesem să fac multe ture de o zi la munte, mai mult stat în trafic pe Valea Prahovei decât bucurat de natură și ajungeam acasă de multe ori obosită sau frustrată, nu încărcată de verde, cum ar fi fost intenția. Așa că a porni la drum într-o călătorie de o lună, cu treceri prin păduri zilnic, suna minunat pentru mine. Planul cel mai important ăsta era: să fiu la picior mai mult timp, în cultura de „Camino” atât de cunoscută, dar cu mai multă sălbăticie la mijloc.

Ai simțit că Via Transilvanica va fi o idee câștigătoare pentru tine, pentru sinele tău?

Cred că abia la întoarcere am început să procesez multe dintre gândurile astea de profunzime. Pe drum m-am bucurat că, tocmai, am scăpat de presiunea unor griji de profunzime din seria „sensul vieții” sau „unde te vezi în 10 ani”. Totul a fost despre instinctele primare și viața a fost cea mai simplă, pe Via, sincer, cred că asta am iubit cel mai mult. În fiecare zi era despre a trece cu bine de traseu, despre a-ți regla respirația și rucsacul bine pe spate, despre a mânca, a bea, a fluiera, a transpira, despre a fi în siguranță – dacă ne referim la câini de stână, urși etc; despre a trece cu bine prin ploi și nămol sau prin arșiță. Era despre a naviga cum trebuie potecile acolo unde puteai pierde marcajul și tot așa. Era despre a avea grijă la următorul pas. Te îngrădește foarte bine în propriul tău corp o experiență de genul și cred că abia la final, și chiar la 1-2 ani o poți procesa cum se cuvine.

Dar „câștigătoare” cu siguranță a fost, m-am întors mai curajoasă că dacă m-am descurcat pe drumul ăsta, „pot face orice-mi propun” – important e să-mi doresc eu acel „orice”, nu să fac pentru că asta ar fi așteptarea cuiva de la mine.

”Am mers 700 de kilometri din Via Transilvanica prin ruralul românesc ca să-mi descopăr curajul de a merge în ritmul meu” – spuneai în interviul pentru DOR, imediat după Via Transilvania. Care e ritmul tău, Anca? E vreo diferență între ritmul de dinainte de a face traseul și cel de după?

Ritmul diferă în funcție de grup, de dificultatea unui traseu, de lungime, de vreme, de foarte multe lucruri. Important e să fii capabil să te adaptezi, să îți păstrezi calmul, să ai în vedere o grijă colectivă, ne uităm unii după alții când suntem împreună pe un traseu, nu lăsăm pe nimeni în urmă și tot așa. De cele mai multe ori am făcut parte din grupuri mai mici sau mai mari cu ritmuri rapide, așa că m-am adaptat, a devenit și ritmul meu – unul rapid, cu pauze scurte. Dar și pentru că am fost singură, am putut umbla, într-adevăr în ritmul meu. Cu opriri în pajiști de iarbă sub soare când am simțit, cât am simțit, cu lungit prin sate la vorbă cu localnicii când s-au legat conversațiile, cu plecat mai târziu la drum când nu am vrut sau putut să mă trezesc la prima oră (nu sunt  matinală de fel). M-am mulat doar după semnele corpului și-ale drumului și am descoperit doar că aș vrea să experimentez mai mult natura în stilul ăsta – în ture mai lungi, nu pe grabă.

Ai descris Via ca pe un ”Bacalaureat al aventurilor” prin care trebuia să treci. A fost așa?

Cred că a fost, da, pentru că a fost prima oară în care mi-am propus să mă trezesc peste 30 de zile la rând cu rucsacul în spate, simplificând totul. Trecusem prin tot felul de aventuri disparate în peste 15 ani de mers prin munți – de la furtuni, viscole de creastă, whiteout, mers noaptea, dormit în refugii, cort, stâne, cățărări, rapeluri și multe altele. Și pare că toate „antrenamentele” astea mi-au creat anduranța pentru un traseu pe care l-am subestimat.

Față de alte locuri prin care am umblat, Via nu are un teren complicat – dealuri, păduri, sate; nu trece pe la altitudine. Aș fi zis „eh, simplu”. Doar că sunt alte incertitudini care complică totul – stâne și câini, perioadele cu ploi, oboseala care intervine după ce ești pe drum de două săptămâni. Testul devine să poți trece de toceala asta. Să vezi dacă mai poți s-o iei de la capăt încă o zi, dacă corpul mai duce. Și trebuie să-l asculți, să-i dai și pauze, că mai ai nevoie de el și acasă. (dar după Bacalureat am în minte și alte experiențe cu potențial de Licențe, haha)

Care sunt cele mai frumoase idei despre tine și despre ruralul românesc cu care-ai rămas după această experiență?

 Despre mine – mi-am confirmat că-mi va plăcea, la un moment dat (și potrivit) viața într-un sat, mai simplă (pentru mine, venind din București), cu magazine și cârciumi cu câteva opțiuni, unde ne salutăm între noi. Unde poate mănânci ce culegi și ai câini și pisici în curte. Dar am învățat și că sunt, momentan, mai dependentă de urban decât credeam. Adică prețuiesc simplitatea sătească și naturală tocmai pentru că locuiesc într-un haos betonat, între clădiri mari și fade, un ritm la care nu sunt pregătită să renunț astăzi, pentru că e ce cunosc și pentru că vine cu alte beneficii sociale.

Despre rural – frumosul stă în bunătatea oamenilor, care deși sunt apăsați și cocoșați de cosit și alte munci, își fac timp să-ți dea un pahar cu apă și să te întrebe de sănătate, să te ajute cu ce ai nevoie.

Cine ești tu, astăzi, Anca?

Cred că rămân aceeași Anca idealistă, haotică, și visătoare, și încerc o misiune grea adesea – să nu mă mai concentrez pe ieri sau pe mâine, ci pe azi, căci e singurul moment care contează.

Categorii
Artă Storytelling

„Creativitatea este un mușchi care poate fi antrenat dacă ești dispus să te pui la îndoială, să fii prezent și să te joci” – Ada Galeș, actriță și antreprenoare

Un om sincer, cald, empatic, cu mare poftă de a face lucruri, pe scena de teatru, în antreprenoriat, cu studenții sau, în general, cu cei ce-o urmăresc. Ea e Ada Galeș. We Are Phoenix e brandul de lumânări și produse de corp cu care se mândrește, dar sigur o știți mai ales din teatru, ori de la evenimente, conferințe sau din social media, acolo unde abordează constant teme precum body positivity, activism, dezvoltare personală. Galeș Talks e cel mai recent proiect din online, un trio cu dialoguri relevante alături de mama și de sora ei. 

Ada e inspirație pentru multe femei și se lasă, la rândul ei, inspirată. Azi, a împărtășit cu noi câteva gânduri despre ce face, dar mai ales despre cum face și de unde-și găsește ideile și resursele. Bonus – un exercițiu de imaginație – citește interviul până la final și află cum se simte un actor, pe scenă – ce gânduri are, ce emoții simte ☺

The Idea: Ideea despre cariera ta. Cum decizi că actoria este profesia care ți se potrivește?

Cred că îmi place mult, mă interesează și mă frământă și atunci mi se pare că mi se potrivește. Cred că îmi satisface multe dintre nevoile pe care le am profesionale, zic câteva care îmi vin prima oară în minte: creativitatea și procesul artistic, nevoia de joc și joacă, libertatea de expresie, împingerea limitelor sociale, punerea la îndoială a propriilor gânduri și insecurități, analiza societății, chestionarea istoriei și a conceptelor filosofice  (evident, asta întâmplându-se mai rar decât mi-ar plăcea).

Și cred că sunt suficient de bună la asta cât să fie un schimb echitabil între mine și meserie. (Asta dacă tratez întrebarea intim și obiectiv, fără să contextualizez în ce condiții se întâmplă  să-mi fac meseria și care ar fi dezideratele mele față de asta).

The Idea: Sau cum simți că antreprenoriatul e cel care ți se potrivește? 

Cred că antreprenoriatul îmi satisface nevoile profesionale pe care nu mi le satisface actoria: provocarea intelectuală (într-un sens pragmatic și matematic), capacitatea de a rezolva probleme (concrete), sentimentul de progres constant, impredictibilitatea, ancorarea în realitatea socială prezentă, conectarea la nevoile banale ale oamenilor, capacitatea de a crea medii în care oamenii se bucură de ceea ce fac, accesarea unei creativități care nu face parte din mediul artistic, conștiința faptului că lumea e mare și are cu totul alte probleme decât avem noi în artă.

The Idea: Care e ideea cu care vrei să rămână lumea despre tine, despre ce faci, despre ce transmiți?

Mi-ar plăcea ca oamenii care interacționează cu mine să știe că am încredere în ei și că sunt mai liberi decât își permit să creadă.

The Idea: Unde-ți găsești ideile? Sau cum? 

În oameni, în pauze, în lucrurile pe care le ascund adânc în mine, în limite, în artă, în răbdare, în lucrurile care mă dor.

The Idea: Cum știi că o idee e bună sau e proastă?

Citind și văzând lucruri, punându-mă la îndoială, încercând să fiu foarte sinceră.

Nu cred că o idee e bună sau proastă, de fapt. Atât timp cât un demers este sincer, cred că rezultatul poate fi mai împlinit sau mai puțin împlinit și atunci oricum contează mai mult demersul.

Dacă ești lipsit/ă  de adevăr sau de valori, o să apreciezi lucrurile mediocre și o să te încânte minciuna. 

The Idea: Ideea include musai creativitate? Și viceversa?

Și viceversa.

În același timp, creativitatea este un mușchi care poate fi antrenat dacă ești dispus să te pui la îndoială, să fii prezent/ă și să te joci. 

The Idea: Care e ideea la care te-ai gândit de curând?

Antreprenorial, pregătesc un proiect care îmbină arta cu tehnologia și business-ul în care cred foarte tare și abia aștept să vorbesc despre el. 

Artistic, cu toate că sunt recunoscătoare pentru tot ce fac și am făcut, am impresia că uneori lucrurile nu se adună niciunde și că nu am nimic al meu. Că e mult hazard și mi-ar plăcea să fie mai multă intenție. 

The Idea: Ce crezi că ne face să nu ne punem întotdeauna în aplicare ideile?

Faptul că punem prea multă presiune pe noi sau pe rezultat. Avem pretenția ca lucrurile să iasă, în loc să ne bucurăm de eșecurile pe care le putem avea.

The Idea: Exercițiu de imaginație – ajută-mă să-mi fac o idee despre ce simți când ești pe scenă, la teatru

Simt că sunt complet prezentă și că nu există nimic în afară de ceea ce se întâmplă pe scenă, alături de colegii mei. Simt că sunt eu, fără presiunea de a fi personajul pe care îl port în toate momentele când nu sunt pe scenă sau când nu filmez. Fac și am făcut asta pentru că într-un context artistic oamenii sunt obligați să fie prezenți și atenți că altfel uită replicile sau se lovesc de decor. Iar asta mă liniștește.