Arhive Creativitate

Un om sincer, cald, empatic, cu mare poftă de a face lucruri, pe scena de teatru, în antreprenoriat, cu studenții sau, în general, cu cei ce-o urmăresc. Ea e Ada Galeș. We Are Phoenix e brandul de lumânări și produse de corp cu care se mândrește, dar sigur o știți mai ales din teatru, ori de la evenimente, conferințe sau din social media, acolo unde abordează constant teme precum body positivity, activism, dezvoltare personală. Galeș Talks e cel mai recent proiect din online, un trio cu dialoguri relevante alături de mama și de sora ei.

Ada e inspirație pentru multe femei și se lasă, la rândul ei, inspirată. Azi, a împărtășit cu noi câteva gânduri despre ce face, dar mai ales despre cum face și de unde-și găsește ideile și resursele. Bonus – un exercițiu de imaginație – citește interviul până la final și află cum se simte un actor, pe scenă – ce gânduri are, ce emoții simte ☺

The Idea: Ideea despre cariera ta. Cum decizi că actoria este profesia care ți se potrivește?

Cred că îmi place mult, mă interesează și mă frământă și atunci mi se pare că mi se potrivește. Cred că îmi satisface multe dintre nevoile pe care le am profesionale, zic câteva care îmi vin prima oară în minte: creativitatea și procesul artistic, nevoia de joc și joacă, libertatea de expresie, împingerea limitelor sociale, punerea la îndoială a propriilor gânduri și insecurități, analiza societății, chestionarea istoriei și a conceptelor filosofice (evident, asta întâmplându-se mai rar decât mi-ar plăcea).

Și cred că sunt suficient de bună la asta cât să fie un schimb echitabil între mine și meserie. (Asta dacă tratez întrebarea intim și obiectiv, fără să contextualizez în ce condiții se întâmplă să-mi fac meseria și care ar fi dezideratele mele față de asta).

The Idea: Sau cum simți că antreprenoriatul e cel care ți se potrivește?

Cred că antreprenoriatul îmi satisface nevoile profesionale pe care nu mi le satisface actoria: provocarea intelectuală (într-un sens pragmatic și matematic), capacitatea de a rezolva probleme (concrete), sentimentul de progres constant, impredictibilitatea, ancorarea în realitatea socială prezentă, conectarea la nevoile banale ale oamenilor, capacitatea de a crea medii în care oamenii se bucură de ceea ce fac, accesarea unei creativități care nu face parte din mediul artistic, conștiința faptului că lumea e mare și are cu totul alte probleme decât avem noi în artă.

The Idea: Care e ideea cu care vrei să rămână lumea despre tine, despre ce faci, despre ce transmiți?

Mi-ar plăcea ca oamenii care interacționează cu mine să știe că am încredere în ei și că sunt mai liberi decât își permit să creadă.

The Idea: Unde-ți găsești ideile? Sau cum?

În oameni, în pauze, în lucrurile pe care le ascund adânc în mine, în limite, în artă, în răbdare, în lucrurile care mă dor.

The Idea: Cum știi că o idee e bună sau e proastă?

Citind și văzând lucruri, punându-mă la îndoială, încercând să fiu foarte sinceră.

Nu cred că o idee e bună sau proastă, de fapt. Atât timp cât un demers este sincer, cred că rezultatul poate fi mai împlinit sau mai puțin împlinit și atunci oricum contează mai mult demersul.

Dacă ești lipsit/ă de adevăr sau de valori, o să apreciezi lucrurile mediocre și o să te încânte minciuna.

The Idea: Ideea include musai creativitate? Și viceversa?

Și viceversa.

În același timp, creativitatea este un mușchi care poate fi antrenat dacă ești dispus să te pui la îndoială, să fii prezent/ă și să te joci.

The Idea: Care e ideea la care te-ai gândit de curând?

Antreprenorial, pregătesc un proiect care îmbină arta cu tehnologia și business-ul în care cred foarte tare și abia aștept să vorbesc despre el.

Artistic, cu toate că sunt recunoscătoare pentru tot ce fac și am făcut, am impresia că uneori lucrurile nu se adună niciunde și că nu am nimic al meu. Că e mult hazard și mi-ar plăcea să fie mai multă intenție.

The Idea: Ce crezi că ne face să nu ne punem întotdeauna în aplicare ideile?

Faptul că punem prea multă presiune pe noi sau pe rezultat. Avem pretenția ca lucrurile să iasă, în loc să ne bucurăm de eșecurile pe care le putem avea.

The Idea: Exercițiu de imaginație – ajută-mă să-mi fac o idee despre ce simți când ești pe scenă, la teatru

Simt că sunt complet prezentă și că nu există nimic în afară de ceea ce se întâmplă pe scenă, alături de colegii mei. Simt că sunt eu, fără presiunea de a fi personajul pe care îl port în toate momentele când nu sunt pe scenă sau când nu filmez. Fac și am făcut asta pentru că într-un context artistic oamenii sunt obligați să fie prezenți și atenți că altfel uită replicile sau se lovesc de decor. Iar asta mă liniștește.

Când știi că ai o fotografie reușită, cum antrenezi ochiul publicului și cum îi transmiți acea emoție, pe care-ai simțit-o tu în momentul realizării acelei fotografii? Când vorbim de compromisuri între ce-i place autorului și ce-și doresc privitorii să vadă? Am aflat răspunsurile la un curs de fotografie ținut de Vlad Eftenie, fotograf, arhitect, lector dr. la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, autor a numeroase expoziții foto în țară și în străinătate, cunoscut prin sensul și trăirea pe care le imprimă în lucrările lui. Dar am știut că trebuie să lăsăm și-n scris câteva dintre cele mai importante gânduri despre fotografia glam, despre cea mai frumoasă clădire din lume sau despre povestea din spatele unei fotografii și cum ajungi să exprimi o anumită stare. Totul, într-un interviu marca The Idea.

The Idea: Ce idei conține fotografia făcută să-ți placă ție versus cea făcută să placă publicului?
E un compromis la mijloc?

Câteodată apar mici compromisuri la mijloc, da, pentru că am tendința să am o privire profundă, în timp ce publicul nu are timp de astfel de lucruri. Modul in care privim o imagine s-a alterat de când telefonul mobil este omniprezent in activităţile noastre – suntem mereu conectați la el, oriunde, oricând – în metrou, în parc, la școală. Dăm scroll continuu pe net. Nu mai e ca înainte, când mergeai la o expoziție, într-o galerie, îți luai timp să te uiți la un tablou, să intri într-o stare de imersiune. Aș zice că pe telefon s-a tiktokizat totul – vrei să vezi cât mai mult și totul, pe repede înainte.

Dacă vrem totuși să atragem atenția prin conținutul vizual, a apărut fotografia glam – ceva ambalat atât de catchy, de colorat, încât aproape că nu mai contează ce conține. E important să existe câteva elemente și anume – culoarea roșie sau ceva recognoscibil, care stârnește o reacție – și e suficient pentru privitor. Acest glam foto, tiktok style, cum vrei să-i spui, abandonează principiile mesajului profund, în contradicţie cu viziunea creatorului de conținut autentic, implicat, sincer.
Între ce-mi place mie și ce e pe placul altora se poate isca un ditamai hăul – ce-mi place mie poate că decid câteodată să nu mai public, pentru că pot intui ce prinde și ce nu pe social media, și în ce moment. Iar dacă ai puține like-uri la o fotografie, poți avea impresia că ai greșit undeva, poţi cu rapiditate să începi să ai îndoieli. Trecerea de la 2000 la 100 de like-uri la o poză te poate induce în eroare, dar când știi ce conținut creezi și, de fapt, ce algoritmi sunt în spate și cum funcționează lucrurile, nu mai ești perturbat de fluctuațiile acestea. Am învăţat să nu-mi mai fac astfel de probleme, așa că pot alterna imaginile care-mi plac mie, cu mai puține like-uri, cu cele cu priză la public.

Până la urmă, e important să faci fotografie de dragul fotografiei, cu pasiune neobosită, conținut de dragul conținutului și să-ți placă ție în primul rând. Apoi, să creezi o stare de bine privitorului, să inspiri. Asta e ceea ce contează.

The Idea: O idee este valoroasă dacă…?

Dacă te exprimă pe tine, autorul, dacă reușești să distilezi în ea stări, emoții, un crez al tău. Când ceva din tine reușește să ajungă acolo, în povestea vizuală. Pentru că pașii următori nu mai depind de tine – unde ajunge mesajul, cine-l vede, cum îl percepe.
E important ca tu să știi că ai făcut bine transpunerea mesajului, după cum ai crezut de cuviință. Să poți articula corect mesajul şi energia pe care le imprimi în conținutul redat, fie că este un powerpoint, un fel de mâncare, un desen, o fotografie.

Apoi, o idee e valoroasă și e utilă și dacă mișcă ceva în cineva. Dacă ești sincer și spui un adevăr, nu are cum să nu ajungă unde trebuie ☺.

The Idea: În arhitectură se folosesc matematică, geometrie, studii despre nevoile oamenilor, pentru a crea proiecte cu armonie între design și utilitate. În fotografie există științe care ne ajută să creăm cadrul perfect? Și dacă da, care sunt ele?

Desigur, ne ajută estetica – ea este știința despre care pomenești – pentru că acolo se explică principiille compoziției. Dacă stăpânești arta compoziţiei, poti afla armonia. Ritmul, repetiţia, perspectiva, claritatea, cromatica, toate contribuie la obţinerea impactului vizual. Poți crea produse care să atragă atenţia, să inspire.
Pe lângă acestea, e necesară şi cultivarea culturii generale – să înțelegi mijloacele pictorilor, sculptura, cinematografia, muzica, compoziția clasică – toate sunt interconectate; în muzica clasică de pildă, ai principii ale unui narativ organizat pe momente. Aşa se naşte povestea.
O imagine trebuie să spună o poveste, și atunci e bine să fi citit basme, romane, să asculţi muzică, să vezi filme. Altfel spus, să-ți dezvolți resursele creative.

The Idea: Cum faci ca o imagine să transmită o povesteîntreagă, un sentiment, o stare?

Nu trebuie să faci tu foarte multe, trebuie de fapt să faci cât mai puțin, ca să nu interferezi cu adevărul subiectului. Fotograful, ca povestitor vizual, este ideal să lase povestea lumii să se spună cu ajutorul lui, ca martor discret, dar prezent, conectat.
E simplu să fii culegător de povești vizuale și, evident, prin natura capacității de a transmite, să devii un medium între subiect și privitor. Să ai fler în a sesiza povești – să fii sensibil și permeabil la ce se întâmplă împrejur – totul e o poveste. La rândul nostru, facem parte din poveste.

The Idea: Ce fotografiezi cel mai des și de ce?

Cred că răsăritul și apusul. Răsăritul – pentru că îmi place să fiu prezent atunci când apare soarele – e magic! El mă conduce pe timpul zilei, apoi şi eu îl conduc la apus. Nu se întâmplă chiar zi de zi, dar fac tot posibilul sa reuşesc. La mare am învăţat să caut răsăritul. În orașe, mai ales acolo unde nu am mai fost sau acolo unde iubesc să fiu, ador să pozez atmosfera urbană, poezia. Mai mult decât orice – caut povești din locuri de departe, cât mai intense. Pozez mult, intens, pot posta chiar și 2-3 săptămâni la rând din astfel de locuri, chiar dacă stau doar câteva zile. La Paris sau la Coloana fără Sfârşit, în Târgu Jiu, mi se întâmplă asta tot timpul.

The Idea: Există ceva ce nu-ți place să fotografiezi? Și de ce?

Nu pozez lucruri negative, acelea care ne deranjează pe toți. Am impresia că și-așa suntem bombardați cu energie negativă, nu simt nevoia să contribui la neliniştea generală, ci din contră, simt să contrabalansez.
Unii uită câteodată să vadă sau nu au încredere să caute acea stare pozitivă, acel ceva care să-ți aducă aminte că poți să te simți și bine (sau mai bine) şi că există şi mult bine în lume.

The Idea: Care e cea mai frumoasă clădire din lume în opinia ta și de ce?

Nu știu dacă există cea mai frumoasă clădire, e subiectiv răspunsul – pentru cineva poate fi Bojdeuca lui Creangă, pentru altcineva – Muzeul de Artă Contemporană Guggenheim din Bilbao.
Pentru mine, Ateneul rămâne clădirea preferată – e un reper și o constantă: după ce sunt plecat o vreme şi revin, așa știu că sunt înapoi în București, înapoi acasă…să fiu în faţa lui îmi dă o stare de bine. În plus, deşi poziționat central, e o oază de linişte, poți merge acolo doar să stai, să respiri, să privești cerul, să reflectezi.

The Idea: Dacă nu ai fi ales să-ți transpui ideile prin fotografie, către ce te-ai fi îndreptat?

Către compoziția muzicală, doar că asta cred că voi face într-o altă viață ☺ Mi se pare că e o lume absolut magică, e ceva extraordinar să poți compune muzică! Sunt abonat la sute de canale pe Youtube unde se explică cum sunt realizate anumite melodii – le descompun pe instrumente, pe fragmente, aflu de ce unele piese sunt extraordinare și ce le face să fie astfel.
Așadar, revenind la răspuns: ori să cânt mai bine la un instrument, ori să compun, sau să fiu rocker, pe o scenă (am în minte concertele Queen, Pink Floyd sau U2, cu zeci de mii de oameni în public care vibrează la unison). Rămân fascinat de capacitatea unor astfel de oameni, compozitori, artiști – de a crea stări, de a trezi senzații intense în ceilalți.